Într-un secol al vitezei, în care industria textilă a devenit o mașinărie uriașă de produs bani, piesele vestimentare tradiționale au devenit demult adevărate obiecte de muzeu. Deși în trecut acestea erau singurele obiecte de îmbrăcăminte pe care bunicii și străbunicii noștri le aveau fie pentru zilele istovitoare de muncă, fie pentru sărbători, in zilele noastre acestea mai sunt scoase la lumină rar, la ocazii speciale, fie la biserică în puține zone din țară, fie la vreun eveniment cu tematică tradițională. Este însă acest fenomen o demonstrație dureroasă a uitării identității noastre ca popor? Are legătură cu credința strămoșească? În mod cert, da.
Costumul popular purtat cât mai des, nu uitat în lăzile prăfuite
Cu multă migală și îndemânare de a coase mii de modele, cu eforturi astăzi considerate supraomenești de a materializa pânza groasă, femeile întocmeau pentru membrii întregii familii straiele populare care urmau a fi purtate la zile mari, dar și la munca istovitoare a câmpului. Aminteau bunicii și străbunicii noștri că în vremurile de atunci, grele și apăsătoare poate ale prigoanei, singurele „avuții” vestimentare erau poate doar două rânduri de haine, cele „de duminică”, purtate la biserică și în zilele de sărbătoare și cele destinate purtării zilnice. În funcție de anotimp acestea erau adaptate și completate cu căciuli, cojoace, sumane. Din nefericire, tot acest tablou lucrat cu trudă de străbuni pare acum desprins dintr-o lume care parcă nu ne aparține. Portul popular se mai regăsește în multe dintre gospodăriile satelor din România însă nu mai este valorificat precum ar merita o astfel de bucată a identității românești. În puținele zile în care este scos la lumină, acesta este purtat la biserică, la sărbătorile mari.
Comunitățile bine înrădăcinate în tradițiile și originile lor costumul popular este încă ocrotit de toată suflarea locului.
De pildă, într-un sat din inima Transilvaniei, în Țara Făgărașului, identitatea comunității este dusă mai departe cu sfințenie și dibăcie nu doar prin purtarea straielor populare la biserică ci și prin expunerea acestora într-un muzeu local.
Chiar dacă în trecutul localității Șercaia aici au trăit laolaltă români, sași și unguri, fiecare cu portul și tradiția lăsată moștenire de la străbuni, ca un adevărat tablou neatins de negura timpului, costumul popular a rămas o piesă expusă și purtată cu mândrie de actualii săteni, de la mic la mare. Femeile locului s-au adunat într-un cor parohial ghidat de doamna preoteasă pentru a duce mai departe pricesnele, cântecul, jocul și mai ales, costumul popular.
Cei mici ai localității sunt învățați să ducă mai departe cu dârzenie ceea ce înaintașii locului au întocmit cu rânduială și cu sudoarea frunții. În cadrul complexului muzeal al localității, copiii și adolescenții pot lua parte la atelierele de creație unde învață tainele cusutului, al picturii sau iconografiei.
Suntem înconjurați de kitch?
Așa cum aminteam la început, industria textilă a devenit o mașinărie care produce la nivel macro, bani. Materialele de calitate precum pânza folosită cu îndemânare în prelucrarea costumelor populare de odinioară costă acum mult, în timp ce alte materiale de o calitate îndoielnică ajung să fie transformate în piese vestimentare pentru care în întreaga lume există interes uriaș spre cumpărare.
Un fenomen dureros este că inclusiv piese ale costumului popular au ajuns a fi create în fabrici din China. O ie aparent reinterpretată, care se vrea a fi tradițională, vândută de altfel în magazine fizice sau online, este departe de a fi autentică, din toate punctele de vedere. De la cusături și modele ce nu au legătură cu tiparele românești conturate de străbunici, până la calitatea materialelor, toate nu fac decât să contureze un produs departe de originalul atât de valoros ca existență.
Să purtăm cu mândrie portul românesc
Biserica prin reprezentanții ei îndeamnă credincioșii nu doar în a purta costumele populare la slujbele oficiate în duminici și sărbători ci în orice context ce are legătură cu identitatea noastră ca români. Este cu siguranță un semn de manifestare al credinței atunci când îmbrăcăm cu mândrie straiele realizate cu atât de multă pricepere și dăruire de cei care ne-au fost predecesori.