Durerea provocată de trecerea cuiva apropiat la Domnul este cu adevărat una apăsătoare. Fie că părintele își petrece copilul pe ultimul drum, fie copilul asistă la trecerea în veșnicie a celui care i-a dat viață, fie un frate, o soră sau o rudă apropiată, momentul se resimte ca fiind sfâșietor. Amalgamul de sentimente, regrete, lacrimi și amar nu trebuie însă să pună stăpânire pe firea noastră, chiar dacă inima ne este frântă. Speranța și lumina stau în calea deznădăjduirii printr-un singur mod: rugăciunea.
Reîntâlnirea are loc la fiecare Sfântă Liturghie
După cum ne învață biserica, moartea reprezintă separarea trupului de suflet și întoarcerea celui dintâi în pământul căruia îi aparține. Această taină este văzută ca un început nou pentru suflet, urcându-se la Cer, fie de-a dreapta lui Dumnezeu unde are parte de odihna veșnică și harică, fie se tânguiește în iadul cel nemilos pentru păcatele realizate de-a lungul vieții pentru care nu a avut vreme să se căiască și mai ales să le mărturisească. De la clipa neștiută de Dumnezeu a morții fiecăruia dintre noi, nimeni din cei dragi îndoliați nu mai poate face nimic pentru a-l aduce înapoi pe cel trecut în veșnicie. Chiar dacă această separare pare pentru totdeauna, ea este de fapt vremelnică.
Cei îndoliați trebuie să primească momentul despărțirii cu conștiința faptului că se întâlnesc cu cei dragi ai lor la fiecare Sfântă Liturghie. Când harul Duhului Sfânt se pogoară tainic în Altar pentru a preface Darurile, cei trecuți în veșnicie sunt mai aproape ca niciodată de noi. Rugăciunea noastră trebuie să îi cuprindă mereu, astfel legătura tainică nu va dispărea niciodată. De altfel, considerăm vremelnică trecerea la Domnul a celor dragi, având speranța că îi vom reîntâlni atunci când și pentru noi se va încheia ultima pagină a vieții. Până atunci avem datoria de a le face pomenire în cadrul slujbelor și a ne ruga pentru aceștia.