„Nu-i păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoți din gură”

0

În cultura noastră orală circulă o vorbă prin care nepostitorii se scuză și-și liniștesc conștiința spunând că „nu este păcat ce bagi în gură, ci este păcat ce scoți din gură”. Cu alte cuvinte, nu mâncarea pe care o îngurgităm ar fi sursă de păcat, ci clevetirea, judecata ori vorbele deșarte aruncate în stânga și în dreapta.

Lesne de-nțeles că toate alimentele, prin voia lui Dumnezeu, sunt lăsate oamenilor, dar nu spre desfătare, ci pentru a fi consumate rațional și cumpătat. În fond, între un stomac plin și păcat nu există decât o fină barieră, pe care noi, din pricina firii căzute, o trecem fără să ne dăm seama. Pe de o parte, mâncarea multă moleșește trupul și-l lenevește, îngreunând putința omului de a sta în trezvie. În timpul mesei, trupul este satisfăcut, dar la scurtă vreme este cuprins de oboseală, iar mintea nu se mai poate concentra. Felurimea mâncărurilor aduce și nemulțumire, întrucât acesta ar gusta din toate și tot nu se satură. Omul care a mâncat copios din toate râvnește continuu la altele și este neputincios a se ruga. Pe de altă parte, hrana alimentează poftele, iar poftele neînfrânate stârnesc mânia omului și-i tulbură acestuia mintea și inima.

Nu este păcat ce bagi în gură, dar în gură nu poți băga orice, oricum și, mai ales, oricând. Întrucât progresul duhovnicesc al fiecărui creștin este strâns legat de capacitatea acestuia de a discerne și de a alege, reîntoarcerea la simplitatea alimentară este fundamentală. Atunci când oferim organismului numai cele necesare, trupul nu devine un depozitar al excesului, al surplusului, al poftelor. Acesta învață să trăiască, odată cu bucuria mâncării simple, senzația „stomacului ușor”. Omul cu stomac ușor este plin de vitalitate trupească și se poată înălța în rugăciune, în timp ce omul îmbuibat simte o greutate în tot trupul și se lipsește de darurile duhovnicești.

Share.