Psalmul 6 Al lui David – penitență, sinceritate și umilință către Dumnezeu!

0

Psalmul 6 Al lui David  

1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi. 
2. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne,  că s-au tulburat oasele mele; 
3. Şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când? 
4. Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru  mila Ta.
5. Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te  va lăuda pe Tine?
6. Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul  meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda. 
7. Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi  vrăjmaşii mei. 
8. Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit  Domnul glasul plângerii mele. 
9. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit. 
10. Să se ruşineze şi să se tulbure foarte toţi vrăjmaşii mei; să se  întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab. 

 

Psalmul 6, unul dintre așa-numiții „psalmi penitențiali”, exprimă durerea profundă și cererea de milă în fața suferinței și adversității. Acest psalm ilustrează un strigăt intens și personal către Dumnezeu pentru ajutor și alinare.

În Psalmul 6, David, într-o stare profundă de disperare și căutare de alinare, se adresează lui Dumnezeu cu o sinceritate și o umilință care ating sufletul oricărui om. În acest pasaj, el își exprimă durerea, temerile și speranța într-un mod care rezonază cu inima oricui se confruntă cu greutăți.

„Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi.”,

începe David, cerându-i lui Dumnezeu să fie blând cu el în ciuda greșelilor sale. El se simte neputincios și cere mila lui Dumnezeu:

„Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;”

David este profund afectat, simțindu-și sufletul zbuciumat și întrebându-se cât timp va mai dura această suferință:

„Şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?”.

Cu o disperare profundă, David îi cere lui Dumnezeu să se întoarcă spre el și să-l salveze:

„Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta.”

El subliniază că cei morți nu-și pot aminti de Dumnezeu, întrebându-se cine Îl va lăuda în iad:

„Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?”.

David descrie suferința sa continuă, spunând că este epuizat de suspinul său și că plânge noaptea:

„Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda.”.

El simte că greutățile vieții l-au îmbătrânit, și că ochii lui sunt tulburați de suferință:

„Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi vrăjmaşii mei.”

Cu toate acestea, există un licăr de speranță. David simte că Dumnezeu a auzit plângerea sa și că rugăciunile lui au fost ascultate: „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit.” În final, el exprimă speranța că vrăjmașii săi vor fi rușinați și vor suferi:

„Să se ruşineze şi să se tulbure foarte toţi vrăjmaşii mei; să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab.”

Aceste cuvinte ale lui David încheie psalmul, lăsându-ne să reflectăm la profunzimea suferinței și la puterea credinței.

Distribuie