Există un duh al mâniei care aduce tulburare inimii și provoacă răscolirea unor amintiri de ură și de ocară, tăinuite mișelește în suflet. Dar această mare neputință nu schimonosește numai lăuntrul omului, ci prinde viață și pe chipul acestuia, în vorbele pe care le spune, în faptele pe care le face.
Deși unii oameni cad mai ușor în acest păcat, la capcana pe care acesta ne-o întinde trebuie să fim atenți cu toții, în orice vreme, întrucât o faptă făcută din mânie ne poate costa foarte mult. Din pricina neputințelor noastre, diavolul găsește mereu mijloace de înșelare; iar lipsa unei clipe de trezvie a celui nemânios poate fi plătită mai scump decât neputința celui care își cunoaște meteahna și caută să se curețe. Sfântul Ioan Scărarul spune că „mânia este ca și un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc și distrug la repezeală ogorul sufletului, așa cum n-ar fi făcut-o un foc mocnit”.
Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cerând lacrimi de pocăință, putem înăbuși această pornire chinuitoare, care naște în noi manifestări fără de voie și care ne poate pierde. Este important să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne cerceteze inima și să ne mărturisim orice umbră de mândrie, întrucât și mânia este tot semnul unei mari mândrii. La măsură nemânierii ajungem atunci când reușim să răspundem cu liniște și cu dragoste celui care ne provoacă spre sminteală, chiar și dacă el ne este prezent. Fără luptă și fără strădanie duhovnicească, vom rămâne împietriți și sălbăticiți în gândurile pe care i le purtăm celui care ne-a supărat, chiar și atunci când acesta nu ne este alături.
Cel mai bun antidot la tulburarea sufletului, pricinuită de mânie, este blândețea. Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Luați aminte la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă în sufletele voastre”. Dobândind aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom liniști pe noi și ne vom odihni și aproapele.