Primii pași spre monahism și preoție ai Sfantului Nectarie au inceput din frageda copilarie.
Originea si copilaria Sfantului Nectarie
Sfântul Nectarie al Eghinei (nume laic: Anastasie Kefalas) s-a născut într-o familie numeroasă și săracă, în apropiere de Constantinopol, în Silivria Traciei, la 1 octombrie 1846. În ciuda numeroaselor dificultăți materiale, părinții săi îl venerau și îl lăudau pe Dumnezeu mulțumindu-i pentru binecuvântările primite.
Anastasie a fost al cincilea copil al lui Dimos și Vasiliki Kefalas. Cu toate ca au fost o familie numeroasa, dragostea și atenția părintească erau din belsug pentru toți. Copiii au fost obișnuiți de mici cu literatura spirituală și cu rugăciunea, inclusiv cu imnurile de rugăciune.
Însuși Anastasie, fiind copil, îi plăcea să asculte predicile din biserică, pe care, ajungând acasă, le nota cu grijă. De asemenea, era pasionat de Citirile Sfinților. Își dorea o educație religioasă solidă, dar din lipsă de resurse financiare, familia nu putea să îl trimită la studii în oraș. Astfel, după terminarea școlii primare a rămas o vreme în sat.
Plecarea din satul natal
La vârsta de 14 ani, Anastasie a reușit să convingă un căpitan de navă care se îndrepta către Constantinopol să îl ia la bord. Ajuns în Constantinopol, a reușit să se angajeze la un magazin de tutun. Salariul fiind modest, abia dacă îi ajungea pentru mâncarea sărăcăcioasă. Anastasie se ruga mult, iar asta îl menținea departe de disperare.
Scrisoare Domnului Iisus Hristos in Ceruri
Într-o zi, când hainele și încălțămintea sa ajunseseră într-o stare deplorabilă, a decis să scrie și să trimită o scrisoare direct lui Hristos. Povestindu-I Mântuitorului despre nevoile sale, pe plic, unde ar fi trebuit să fie menționat destinatarul și adresa, a scris: Domnului Iisus Hristos în Ceruri.
Un negustor, întâlnindu-l pe drum spre poștă și observându-i picioarele goale, a decis să trimită el însuși scrisoarea. Dar, după o vreme, când a aruncat o privire pe plic și a văzut către Cine era adresată scrisoarea, a fost foarte surprins și nu a putut rezista să nu citească conținutul. Înduioșat de situația lui Anastasie, în numele lui Dumnezeu, i-a trimis acestuia niște bani.
După o perioadă, Anastasie a primit un post la reședința Bisericii Sfântului Mormânt, ca paznic la o școală. Aici a avut ocazia să își continue educația.În 1866, a decis să își viziteze familia.
În timpul călătoriei cu nava, o rafală puternică de vânt a îndoit catargul, fiind la un pas să îl rupă. Pe parcursul furtunii, Anastasie s-a rugat intens lui Dumnezeu pentru salvare, călătoria încheindu-se fără incidente.
După o perioadă, Anastasie a primit un post de învățător în satul Lifi, situat pe insula Chios. A lucrat acolo câțiva ani, combinând predarea cu predicile Evangheliei. În timpul șederii sale pe insulă, a format un cor destul de bun din elevi, cu care, mai târziu, a cântat în biserica locală.
În acea perioadă, se gândea tot mai mult la viața monahală.
Viața de monah
În 1875, prin voința divină, Anastasie a intrat în mănăstirea Neo Moni. După o perioadă de probă și instruire, a fost uns în viața monahală, primind un nou nume: Lazar. Pentru o vreme, în cadrul activitatii monahale, a îndeplinit funcția de secretar.
În 1877, Lazar a fost uns în mantie cu numele Nectarie și a fost ridicat la rangul de ierodiacon.
Curând, cu ajutorul unui binefăcător influent, părintele Nectarie l-a întâlnit pe Patriarhul Alexandriei și, cu binecuvântarea acestuia, s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universității din Atena. A absolvit cu succes în 1885.
Viața în Alexandria
După finalizarea studiilor, părintele Nectarie s-a îndreptat către Alexandria. Munca și rugăciunea au contribuit la ascensiunea sa spirituală, iar apropierea de Patriarhul Alexandriei a ajutat la avansarea sa în ierarhie.
În martie 1886, Nectarie a fost hirotonisit preot și a fost trimis să slujească la catedrala Sfântului Sava. După câteva luni, a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
O vreme a lucrat la Secretariatul Patriarhal, iar mai târziu a fost numit reprezentant al Patriarhului în Cairo.
Slujirea episcopală
În ianuarie 1889, părintele Nectarie, fiind ales dintre mai mulți candidați, a fost învestit ca episcop al Pentapolei.
Așa cum se întâmplă adesea în viață, ascensiunea lui Nectarie a fost întâmpinată cu o rezistență activă din partea unor oponenți. Unii credeau că, prin folosirea relațiilor sale, și-a construit cariera prea rapid, alții credeau că ei înșiși ar fi trebuit să fie în poziția lui, în timp ce alții pur și simplu îi invidiau. Orice ar fi fost, au început să conspire împotriva episcopului Nectarie. Nu s-au ferit nici măcar de calomnie. Patriarhul Sofronie era deja în vârstă la acea vreme și îi era greu să facă față avalanșei de acuzații aduse protejatului său.
În cele din urmă, în 1890, episcopul Nectarie a fost eliberat din funcția sa și a fost îndepărtat de la catedra sa. Ca un gest de concesie, i s-a permis să locuiască în vechiul său apartament, să împărtășească masa comună cu ceilalți preoți și să săvârșească ceremonii. Dar i s-a interzis să viziteze orașele sub jurisdicția Patriarhului fără permisiune specială.
Dizgrațiere
În scurt timp, conform unor ordine superioare, sfântul a părăsit totuși Egiptul, acceptând exilul cu smerenie.
Înainte de plecare, a primit o scrisoare mângâietoare semnată de mai mult de nouă sute de credincioși. Își exprimau recunoștința pentru activitatea sa pe tronul mitropolitan. Regretand profund ceea ce s-a întâmplat, îl rugau să îi păstreze în rugăciunile sale.
Activitatea în Atena
La început, după sosirea sfântului în Atena, oamenii îl priveau cu scepticism. Considerându-l un preot căzut în dizgrație, mai ales că nu avea cetățenie greacă. Din acest motiv, nu doar că nu putea găsi un rol potrivit pentru el, dar adesea se lupta să găsească hrana zilnică.
După numeroase încercări de a se face înțeles, dacă nu la nivel de suflet, măcar la ușa biroului ministrului afacerilor religioase. Acesta din urmă a început să acorde atenție situației și a trimis o cerere consulatului grecesc din Cairo. Răspunsul a fost unul favorabil sfântului, prezentându-l ca pe o victimă a intrigilor.
La rândul său, sfântul Nectarie, care anterior preferase să rămână tăcut și să nu caute justificări publice, i-a scris Patriarhului, explicându-i propria sa percepție asupra situației. În cele din urmă, cu intervenția personală a primarului, care a aflat despre această poveste, a reușit să găsească un post de predicator pentru el.
Este adevărat că, la început, chiar și în această poziție, a întâlnit persoane ostile lui, fiind influențate de zvonurile formate pe baza aceleiași calomnii. Sfântul chiar s-a gândit să renunțe la post, neîncrederea arătată față de el fiind foarte mare. Cu toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, situația s-a schimbat. Oamenii l-au văzut ca pe un slujitor zelos și virtuos. Iar această impresie sinceră și profundă a oamenilor nu a mai putut fi deteriorată de bârfe false.
În curând, vestea despre predicatorul evlavios s-a răspândit larg și a ajuns la urechile oamenilor influenți. Ca rezultat, i s-a încredințat să conducă școala teologică situată în centrul Atenei.
Până când episcopul Nectarie a preluat această instituție educațională, el se afla într-o stare de declin. Abilitățile organizatorice excelente, inițiativa creativă și simțul înalt al responsabilității sfântului au permis schimbarea situației în bine, îmbunătățirea disciplinei generale și eficientizarea procesului educațional.
Încercarea de a reînnoi relațiile cu Biserica Alexandriei În 1899
După moartea Patriarhului Alexandriei, Sofronie, episcopul Nectarie a încercat să reglementeze o problemă veche. În Grecia, era privit ca un episcop temporar, în timp ce ortodocșii din Egipt erau dispuși să îl vadă în locul defunctului Sofronie. Însuși Nectarie nu dorea să ocupe scaunul vacant, dar dorea claritate în definirea statutului său canonic.
Când, în 1902, Fotiu a urcat pe Tronul Patriarhal al Alexandriei, sfântul Nectarie i-a adresat un mesaj, exprimând speranța în ajutorul său pentru rezolvarea problemei vechi. Însă Patriarhul Fotiu nu i-a răspuns. Atunci, sfântul s-a adresat Patriarhului Constantinopolului, Ioachim, rugându-l să arbitreze cazul. Dar nici aceasta nu a avut succes.
În 1904, sfântul Nectarie a ajuns pe insula Eghina
La acel moment, sub îndrumarea sa pastorală se aflau câteva tinere care doreau să devină călugărițe, dar nu doreau să părăsească îndrumarea sa spirituală. Și Sfântul își dorea să găsească un loc pentru a organiza o comunitate monahală. În Xantos, aproape de portul Eghina, a descoperit ruinele unei mănăstiri vechi unde, conform tradiției, s-a nevoit sfânta Anastasia din Eghina. Pe lângă ruine, a găsit acolo o bătrână credincioasă care veghea asupra bisericii și care i-a spus că a visat că el va fi cel care va reînvia mănăstirea.
Cu ajutorul donațiilor de la binefăcători, la care a adăugat și economiile sale modeste, episcopul Nectarie a cumpărat ruinele, a restaurat biserica, a construit mănăstirea și a sfințit-o în numele Sfintei Treimi. Construcția a durat câțiva ani și s-a finalizat în 1914.
Rămânând la Atena și continuând să conducă școala teologică, sfântul Nectarie coresponda constant cu ucenicele sale monahale, având grijă de nevoile lor zilnice și ajutându-le cum putea.
În 1918 s-a mutat definitiv la mănăstirea din Eghina. D, unde a si trecut la cele vesnice.